Explorând Complexitatea Timidității: O Analiză a Provocărilor Sociale și a Rădăcinilor lor Emoționale

MATEIU MARIA-MAGDALENA

Termenul de ,,timiditate” a fost și este în continuare utilizat pentru a acoperi un spectru variat de dificultăți cu care se confruntă oamenii. Acest lucru înseamnă faptul că, termenul ,,timiditate” poate fi uneori folosit în mod incorect sau confundat cu tulburările mintale. Fie că vorbim de dificultatea de a vorbi în fața unui public, reticența de a răspunde la o întrebare la școală sau de durerile de stomac în timpul unei conversații cu o altă persoană, toate acestea corespund sub o formă sau alta timidității. 

În următoarele minute, propunem o înțelegere mai clară a timidității, a ce presupune și a modalităților de gestionare a acesteia. 

1. Ce este timiditatea și care sunt componentele sale? 

Timiditatea este o trăsătură caracterizată prin teamă, precauție, disconfort și anxietate atunci când oamenii se confruntă cu situații sociale străine sau situații în care sunt evaluați de către ceilalți. În numeroase studii a fost demonstrat faptul că timiditatea din copilărie este asociată cu probleme în interacțiunile cu ceilalți și un nivel mai scăzut al stimei de sine.

La nivel general, timiditatea presupune 3 aspecte definitorii: disconfort la nivelul corpului în jurul celorlalți, îngrijorări în legătură cu felul în care sunt evaluați de către ceilalți și tendința de retragere din unele situații sociale. Persoana poate să resimtă una sau mai multe manifestări mai plăcute sau mai puțin plăcute printre care: roseață, senzația de lipsă de aer, amețeală sau dureri de cap, însă acest lucru nu este unul obligatoriu.

2. Când ajunge timiditatea să devină o problemă?

Să ai o înclinație spre a fi o persoană mai timidă nu este o problemă. Spre exemplu, precauția pe care o are persoană într-o situație străină nu garantează că timiditatea reprezintă o problemă. Pentru a putea afla situațiile în care timiditatea începe să devină o problemă, este important să ne concentrăm asupra felului în care persoana este afectată de acest lucru. 

Putem să concluzionăm că timiditatea devine o problemă în momentul în care persoana în cauză nu mai face lucruri care în mod normal îi făceau plăcere sau durerile pe care le resimte la nivelul corpului să fie atât de intense încât să aibă probleme de concentrare. 

Un alt semnal de alarmă că timiditatea devine o problemă este reprezentat de faptul că aceasta se suprapune cu alte aspecte relevante din viața individului precum: somnul, alimentația, joaca (în cazul copiilor) sau activitățile școlare. 

În cazul în care timiditatea ajunge să fie un impediment pentru copil, fiind afectată grav viața acestuia, putem să ne punem întrebarea despre posibilitatea de a avea o tulburare anxioasă. În cazul copiilor care au comportamente severe relaționate cu timiditatea, 2 mari tulburări anxioase predomină: mutismul selectiv și fobia socială. 

Mutismul selectiv 

Mutismul selectiv se caracterizează prin eșecul copilului de a vorbi în situații sociale unde se așteaptă să vorbească, în ciuda faptului că în alte situații nu are dificultăți. Un exemplu în acest caz ar putea fi un copil care nu vorbește deloc la școală, însă acasă, acesta este mereu deschis spre conversații. Specialiștii recomandă recunoașterea din timp a acestor simptome și acordarea tratamentul corespunzător, fiind demonstrat faptul că o intervenție timpurie duce la o recuperare mai ușoară și o prevenire a altor probleme care ar putea să apară. 

Fobia socială

Fobia socială se caracterizează printr-un nivel de anxietate în relațiile sociale foarte puternic sau frica de situațiile în care sunt și alte persoane, dar și sentimentul de jenă. Persoanele cu fobie socială fie recurg la acele tendințe de a se retrage din acele situații, fie îndură acele situații cu groază și teamă. Un exemplu în acest caz, ar putea fi o persoană care refuză ieșirile în oraș întotdeauna, iar în cazurile în care este nevoit să meargă pentru diverse proiecte, acesta confruntă situațiile cu foarte multă groază. Și în acest caz este important tratamentul din timp, iar expunerea la situațiile sociale care stârnesc groază și jenă persoanei să fie una treptată. 

3. Practici de ,,AȘA DA” și practici de ,,AȘA NU”

La final de articol, propunem câteva DOs & DON’Ts pentru ameliorarea și gestionarea simptomelor în cazul copiilor cu mutism selectiv, care pot reprezenta un real ajutor pentru părinți sau cadre didactice, acestea fiind principalele figuri semnificative din viața copilului.

AȘA DA

1. Înainte de a reuși copilul să vorbească, acceptați și comunicarea prin limbajul corpului al acestuia, precum încuviințatul din cap sau gesturile. 

2. Acceptați nivelul de comunicare al copilului ca primă etapă pentru a-i asigura confortul. 

3. Întrebați din nou copilul dacă este nevoie. 

4. Începeți cu întrebările închise, adică întrebările cu un răspuns de tipul Da/Nu. 
   

AȘA NU

1. Nu abordați copilul fără o pregătire în prealabil. 

2. Nu puneți întrebări deschise la început, pentru că acestea îi impun copilului să gândească mult pentru a oferi un răspuns. 

3. Nu cereți, mituiți sau implorați copilul să vă vorbească. 

4. Să nu păreți supărați dacă nu vă răspunde.

Bibliografie

Melchior, L. A., & Cheek, J. M. (1990). Shyness and anxious self-preoccupation during a social interaction. Journal of Social Behavior and Personality, 5(2), 117-130.

Poole, K. L., & Willoughby, T. (2024). Children’s Shyness and Early Stages of Emotional Face Processing. Biological Psychology, 108771.

Crozier, W. R. (1995). Shyness and self‐esteem in middle childhood. British Journal of Educational Psychology, 65(1), 85-95.

Findlay, L. C., Coplan, R. J., & Bowker, A. (2009). International Journal of Behavioral. International Journal of Behavioral Development, 33(1), 47-54.

Social anxiety disorder: more than just shyness. (n.d.). National Institute of Mental Health (NIMH). https://www.nimh.nih.gov/health/publications/social-anxiety-disorder-more-than-just-shyness

Edition, F. (2013). Diagnostic and statistical manual of mental disorders. Am Psychiatric Assoc, 21(21), 591-643.

Wright, H. H., Miller, M. D., Cook, M. A., & Littmann, J. R. (1985). Early identification and intervention with children who refuse to speak. Journal of the American Academy of Child Psychiatry, 24(6), 739–746. https://doi.org/10.1016/S0002-7138(10)60117-3

Stone, B. P., Kratochwill, T. R., Sladezcek, I., & Serlin, R. C. (2002). Treatment of selective mutism: A best evidence synthesis. School Psychology Quarterly, 17(2), 168–190. https://doi.org/10.1521/scpq.17.2.168.20857.

Kearney, P. D. C. A. (2010). Silence is not golden: Strategies for helping the shy child. Oxford University Press.

Sursa Imaginii