COMBATEREA MITURILOR DESPRE TULBURAREA OBSESIV-COMPULSIVĂ

MATEIU MARIA-MAGDALENA

Ce este tulburarea obsesiv-compulsivă?

Tulburarea obsesiv-compulsivă este o tulburare mintală caracterizată prin prezența obsesiilor și/sau a compulsiilor. Ca să avem o înțelegere cât mai clară asupra tulburării, este esențial să facem o diferențiere între cele 2 concepte. Obsesiile se referă la gânduri, impulsuri sau imagini mintale care sunt recurente și persistente, trăite de persoană ca fiind intruzive și nedorite. Spre exemplu, Ana, o tânără în vârstă de 22 de ani, are obsesii referitoare la a se contamina atunci când atinge diverse suprafețe. Compulsiile în schimb sunt comportamente, fie observabile de către alții, fie sub forma unor acte mentale, pe care individul le realizează repetitiv și se simte obligat să le realizeze, ca răspuns la o obsesie sau o regulă care trebuie aplicată rigid. De asemenea, comportamentele sau actele mentale realizate nu au o legătură cu rolul pe care s-ar presupune că îl au sau sunt clar realizate în mod excesiv. Spre exemplu, Ana, ca răspuns la obsesia relaționată cu contaminarea, se spală pe mâini de 3 ori de fiecare dată când atinge o suprafață, pentru a reduce din disconfortul resimțit. Un alt criteriu care trebuie întrunit pentru a se pune diagnosticul de tulburare obsesiv-compulsivă este reprezentat de timpul consumat în realizarea compulsiilor, care devine unul semnificativ crescut sau de un nivel ridicat de disconfort cauzat de acestea în celelalte domenii de funcționare: domeniul social, profesional sau altele.

Mituri

Până și în ziua de astăzi, sunt perpetuate diverse mituri referitoare la ce înseamnă să tulburarea obsesiv-compulsivă. Aceste idei nesusținute de dovezi pot fi de un puternic impact pentru persoanele care au această tulburare. În următoarele minute, vom aborda principalele mituri despre tulburarea obsesiv-compulsivă și utilizând literatura de specialitate, ne propunem să le și combatem. 

1. Toată lumea are ,,puțin” OCD. 

Printre cele mai cunoscute se numără și ideea conform căreia ,,Toată lumea are puțin OCD”. Rădăcinile acestui mit pornesc de la asumpția că nevoia de ordine și control sau preferința pentru acest mod de trai, fără a fi asociată cu distres din partea persoanei, înseamnă automat că persoana are trăsături specifice tulburării obsesiv-compulsive sau are ,,un pic de OCD.” Această asociere directă este eronată, deoarece pentru a se pune acest diagnostic, trebuie să fie întrunite anumite criterii, pe o anumită perioadă de timp și să fie realizat un diagnostic diferențial de alte tulburări. Nevoia de ordine și de control poate fi una încadrată în standardele tipice atât timp cât nu este afectată funcționarea personală și a celorlalți. Simpla asociere cu această etichetă poate avea un impact negativ asupra persoanelor care se confruntă cu această tulburare, ei trăind cu un nivel crescut de afectare în anumite domenii din cauza prezenței acestor obsesii și/sau compulsii. 

2. Dacă îmi place să fie mereu curățenie în casă, înseamnă că am OCD.

Asemănător ideii anterioare, simpla preferința pentru ordinea în casă, nu înseamnă automat prezența unui diagnostic de tulburare obsesiv-compulsivă. Comportamentele de a face curățenie în casă pot reprezenta o compulsie în cadrul tulburării, în cazul în care sunt consumatoare de timp și afectează funcționarea de zi cu zi a persoanei. Însă, aceste comportamente pot să fie nerelaționate cu o obsesie sau o regulă, fiind doar o preferință personală, care să nu afecteze în mod negativ viața de zi cu zi a persoanei. 

3. Persoanele cu OCD ar trebui doar să se relaxeze. 

A spune unei persoane care are tulburare obsesiv-compulsivă să se relaxeze poate fi la fel de dăunător precum i-ai spune unei persoane cu depresie să nu mai fie tristă. Deși intenția din spate poate fi una bună, acest lucru nu ajută persoana să se mobilizeze, ci din contră, poate provoca mai mult rău. Așa cum am menționat anterior, obsesiile sunt foarte persistente și percepute ca fiind deranjante și nedorite. Aceste obsesii afectează semnificativ viața individului la muncă sau pe plan social. În schimb, ceea ce putem controla sunt compulsiile, aspect esențial abordat în psihoterapie. De asemenea, starea persoanelor cu OCD este adesea acompaniată de sentimente de vinovăție și jenă pentru ceea ce gândesc (cu referire la obsesii) și fac (cu referire la compulsii), responsabilizându-se excesiv pentru prezența acestora în viața lor. 

Cum poți ajuta persoanele apropiate care au OCD? 

Fie că vorbim de un nivel crescut de conștientizare a tulburării din partea persoanei, fie că vorbim de unul scăzut, suportul emoțional venit din partea celor dragi poate contribui enorm la starea emoțională a persoanei afectate. Dacă observăm schimbări semnificative din partea persoanei, anumite comportamente care nu par a fi relaționate cu ceva anume, un prim pas ar fi informarea din surse sigure privind tulburarea și manifestările acesteia. În acest sens, propunem câteva informații care provin din literatura de specialitate, precum Institutul Național de Sănătate Mintală (NIMH) și Asociația Americană de Psihologie (APA).

Ceea ce mai putem face este să empatizăm cu persoana, fără a judeca sau a lua în râs comportamentele pe care le realizează, comportamente care în acel moment pentru ei reprezintă o soluție pentru a putea face față stării de tensiune resimțite. 

Bibliografie