.png)
BONTI DANIELA-ROBERTA
Odată cu începerea anului școlar atât părinții, cât și copiii sunt cuprinși de o paletă largă de emoții - ,, nu pot să cred cât de mare s-a făcut!”, ,,oare se va integra?”, ,,oare va reuși să facă față volumului de informație?”, ,,se va descurca singur?”, ,,sper să o asculte pe doamna învățătoare” sunt doar câteva dintre grijile părinților pe care le-am auzit sau le putem auzi, fără îndoială, dacă trecem pe lângă vreo școală sau grădiniță. Emoții puternice sunt prezente și în casa părinților ai căror odoare părăsesc ,,cuibul” pentru prima oară în vederea studiilor superioare. Așadar, pare o ocazie bună să ne reculegem câteva minute pentru a discuta despre stilurile de parenting care influențează atât adaptarea copilului la mediu, cât și parcursul său. Acestea fiind spuse, vă încurajăm să vă faceți confortabili, să luați încă o înghițitură din cafeaua uitată în graba mare de dimineață și să reflectați asupra acestor informații.
Ce sunt stilurile de parenting?
Vom începe prin a ne întreba ce anume sunt aceste stiluri de parenting. Existau ele dintotdeauna? Stilurile de parenting reflectă modalitatea în care părintele se comportă cu copilul său, ce reguli aplică și mai important, cum le aplică, cum răspunde nevoilor copilului sau cum comunică cu acesta. Relația pe care părinții o construiesc cu copiii este una unică, nu vom găsi alte relații identice în nicio altă familie. Un lucru este cert, această relație dintre părinte și copil a existat mereu, chiar dacă totalitatea elementelor care o compun nu avea denumirea generică de stiluri de parenting, fiecare dintre noi a crescut știind că unele lucruri sunt permise în familie, iar altele nu, iar dacă ne întrebăm bunicii s-ar putea să descoperim că și părinții lor aveau un stil de parenting, ba chiar le vom putea asocia un anumit stil dacă ni se oferă mai multe detalii.
În ciuda unicității relației dintre părinte și copil, s-a constatat în urma unor cercetări că există anumite aspecte care seamănă de la o relație la alta. În 1967, cercetătoarea Diana Baumrind propune, în urma unor interviuri și a altor metode de cercetare științifice, două dimensiuni de urmărit în dinamica relațiilor părinte-copil: sensibilitatea părintelui la nevoile copilului și impunerea cerințelor pe care le are. Simplificat, dimensiunile se referă la căldura manifestată de părinte și la controlul pe care acesta îl impune. În urma cercetărilor formulează trei stiluri de parenting prezente în majoritatea familiilor, dintre care două negative și unul pozitiv: autoritar, permisiv și autoritativ, stabilite în funcție de variațiile dintre căldură și control. Ulterior, în 1983, studiile derulate de Maccoby și Martin au sugerat adăugarea stilului de parenting neglijent.
Care sunt caracteristicile principale ale fiecărui stil de parenting?
Pe scurt:
stilul autoritar: control mărit și căldură scăzută,
stilul permisiv: control scăzut și căldură mărită,
stilul neglijent: căldură și control scăzut,
stilul autoritativ: atât controlul mărit, cât și căldura mărită.
Să formulăm un exemplu relevant contextului.
Este prima zi de școală a lui Mihăiță, iar acesta refuză pur și simplu ideea și nu vrea să rămână la orele de curs. Învățătoarea este un străin pentru el, colegii la fel, motive suficiente ca acesta să considere că nu îi este locul acolo. Cum va reacționa părintele în funcție de stilul adoptat? Părintele autoritar i-ar spune lui Mihăiță că nu există cale de negociere, trebuie să rămână și gata, la ce bună atâta smiorcăială?! Părintele permisiv ar reacționa cu multă afecțiune și înțelegere la atitudinea negativă a copilului și ar decide să îl ducă acasă. Părintele neglijent i-ar spune să facă ce vrea, în fond e treaba lui și nu îl poate obliga. Părintele autoritativ va discuta deschis cu Mihăiță, emanând siguranță, va exprima compasiune pentru situația stresantă în care se află, îl va încuraja să încerce și va propune înțelegeri de tipul ,,trebuie să rămâi aici, dar când vei ieși vom merge împreună la o prăjitură ca recunoaștere pentru curajul tău”.
Stilurile de parenting și starea de bine a copilului
Stilul de parenting lasă o amprentă importantă asupra copilului, modelându-i identitatea a cărei dezvoltare armonioasă necesită căldură și securitate din partea părinților. Părinții joacă un rol important în ceea ce privește starea de bine a copiilor. Starea de bine poate fi definită deopotrivă prin lipsa bolii, a fricii, a furiei, a anxietății sau a depresiei, dar și prin prezența unor aspecte benefice precum sunt sentimentele pozitive, o raportare adecvată la sine, relații pozitive cu ceilalți, sens în viață, senzația de creștere în ceea ce privește dezvoltarea personală etc toate acestea influențând sănătatea indivizilor, atât mintală, dar și fizică, întrucât unele studii indică implicații în ceea ce privește imunitatea.
Mai departe ne vom concentra asupra consecințelor pe care le are fiecare stil de parenting și vom depăși un mit cu efecte dezastruoase prezent în societatea zilelor noastre.
Stilul de parenting autoritar
Acest stil de parenting presupune formularea unor cerințe și așteptări care necesită să fie respectate, dar fără a oferi explicații în ceea ce le privește. Viața copiilor este dictată prin prisma unor standarde absolutiste, iar cerințele sunt formulate fără drept de apel, deoarece dialogul nu este încurajat. Părintele autoritar apreciază supunerea, acesta consideră că îi va inspira copilului respect pentru muncă prin oferirea unor responsabilități și îl va feri de influențe negative prin restricția autonomiei. Preocuparea sa este formarea unui copil model, disciplinat și serios, motiv pentru care abaterile atrag consecințe negative precum ar fi pedepsele.
Despre ineficiența pedepselor fizice
În zilele noastre comportamentul violent este inacceptabil, dar, cu toate acestea, în unele comunități se mai aud ecouri ale unor vorbe din popor care sugerează că bătaia ar fi ,,ruptă din rai” sau ,,mama învățăturii”. Pentru a combate un astfel de mit, se cuvine să explicăm de ce astfel de pedepse care sunt considerate fapte penale, nu sunt eficiente.
Baumrind abordează această problemă controversată într-un articol, explicând că pedepsele nu elimină definitiv comportamentul nedorit, ci doar îl suprimă, deci efectul este unul pe termen scurt. Mai mult de atât, aplicarea unei pedepse duce la evitarea părintelui de către copil, pierzându-și capacitatea de a schimba comportamentul în cauză. În cazul în care părintele care aplică pedeapsa este iubit și respectat, o astfel de anulare a efectului nu este posibilă. Dar un părinte iubit și respectat nu ar răspunde cu un comportament violent, nu? Asta înseamnă că pedepsele, în general, nu ar trebui aplicate? În niciun caz! Aceste rânduri se referă doar la acele pedepse care presupun utilizarea unui comportament agresiv, fie el fizic sau verbal. Pedepsele eficiente presupun o aplicare imediată însoțită de o explicație în vederea schimbării comportamentului, după cum vom putea observa în următoarele secțiuni. Așadar, bătaia nu este întocmai ,,ruptă din rai”, dar poate duce la o ,,rupere” a relației, a încrederii copilului în propriul său părinte și la sentimente de nesiguranță în mediul în care ar trebui să se simtă protejat, iar de cele mai multe ori reflectă o neputință de a părintelui de a-și gestiona propriile emoții.
Printre consecințele stilului autoritar care se răzbat asupra copilului se numără încrederea în sine scăzută, comportamentul deviant, depresia, anxietatea, tulburările de conduită, parcurs academic problematic și o suprimare a gândirii creative. Problemele de comportament ale copiilor nu determină stilul parental al părinților, ci prezența obișnuită a unui stil de parenting negativ contribuie la apariția acestor probleme, conform unui studiu (Aunola & Nurmi, 2005).
Stilul de parenting permisiv
Părintele permisiv este foarte atent la nevoile copilului și răspunde prompt dorințelor sale. Acesta evită să folosească pedepse și se manifestă în fața comportamentelor nedorite cu înțelegere și acceptare. Setează puține reguli și favorizează explorarea pe cont propriu. După Baumbrind, acest părinte se prezintă copilului drept o resursă pe care el o poate folosi după bunul plac. Problema controlului scăzut se observă în adolescență când supravegherea scade semnificativ. Aflându-ne la cealaltă extremă în ceea ce privește controlul, putem să cădem de acord că atât controlul strict, cât și indulgența exagerată pot crea probleme. Efectele acestui tip de parenting sunt încrederea în sine scăzută, anxietate, depresie, probleme de comportament, abilități sociale reduse și dificultăți în ceea ce privește strategiile de adaptare. Am fi tentați să spunem că nu e bine nicicum, dar să vedem ce se întâmplă când părintele nu oferă căldură și nu exercită nici control.
„Cerințele imposibil de realizat sau lipsa totală a cerințelor, evitarea conflictelor sau ignorarea lor, refuzul de a ajuta sau ajutorul excesiv, precum și standardele prea ridicate sau prea scăzute pot limita dezvoltarea copilului. Aceste lucruri pot împiedica un copil să învețe și să câștige experiența necesară stadiului său de dezvoltare, făcându-l mai dependent de ceilalți. Atât părinții autoritari, cât și cei permisivi pot crea, fiecare în felul lor, un mediu în care copilul nu învață să se desprindă de așteptările celor din jur." (Diana Baumrind)
Stilul de parenting neglijent
Cele mai pregnante efecte negative care pun în pericol dezvoltarea copilului pot fi observate în cadrul acestui stil. Părintele neglijent își ignoră responsabilitățile și poate fi perceput ca neimplicat. Acesta dă greș atât în supravegherea copilului, cât și în susținerea emoțională a acestuia. Relația părinte-copil nu este caracterizată de apropiere, motiv pentru care copiii au semnificativ mai multe probleme de comportament în adolescență, angajându-se timpuriu în consum de alcool, tutun și substanțe interzise. Există o asociere între acest stil de parenting și comportamentul delincvent precum vandalismul, furtul sau abuzul fizic. Alte efecte negative des întâlnite la copiii crescuți cu acest stil de parenting sunt anxietatea, depresia, dificultăți în ceea ce privește autocontrolul, nerespectarea normelor sociale și lipsa unui parcurs academic adecvat. Unele studii au arătat o lipsă a încrederii în sine mai mare la acei copii care aveau ambii părinți cu stil de parenting neglijent, iar adoptarea acestui stil de către mamă pare să fie mai dăunător pentru dezvoltarea copilului.
Stilul de parenting autoritativ
În final, stilul de parenting asociat cu starea de bine crescută a copiilor și cu influențe pozitive asupra dezvoltării lor este cel autoritativ. Acesta ilustrează echilibrul dintre control și căldură. În lipsa controlului ia naștere anarhia, să ne imaginăm o grădină cu flori: dacă nu supraveghem plantele și nu le ghidăm creșterea, acestea se vor dezvolta haotic, făcându-și loc printre buruienile pe care am omis să le tăiem, iar, similar, în absența căldurii, a luminii și a apei, plantele noastre se vor ofili. Așadar, atât controlul, cât și căldura sunt esențiale. Părintele autoritativ setează standarde și impune reguli, diferența constă în faptul că motivele sau logica din spatele acestora sunt transmise către copil. În cazul în care copilul refuză să se conformeze, părintele se interesează de motivele pe care le are, solicitând argumente. Perspectiva adultului este mereu prezentă în supravegherea comportamentelor copilului, dar fără a avea intenția de a-i suprima felul său de a fi. Apreciază și încurajează inițiativele pe cont propriu, dar, în același timp, valorizează și disciplina. Modelează comportamentele nedorite într-o manieră calmă, punctând calitățile pe care copilul le are și modalitatea în care le-ar putea folosi pe viitor pentru a se comporta mai bine. Standardele nu sunt setate conform părerii celor din jur sau după dorințele copilului. Comportamentele pozitive sunt încurajate, iar cele negative au consecințe pe care cel mic este învățat să și le asume.
Cum putem modela comportamentele indezirabile?
Anterior menționăm faptul că pedepsele au eficiență dacă sunt aplicate imediat, de pildă: Mihnea are voie să vizioneze desene animate la TV o oră pe zi, dar azi a trecut ora și refuză să îl oprească. Părinții săi îl vor opri și va primi drept pedeapsă rezolvarea unor exerciții pentru școală sau diverse sarcini ușoare prin casă, grădină. Se pot folosi sarcini ingenioase precum redactarea unei scrisori către Moș Crăciun în care îi povestește cum s-a comportat azi și de ce, (ulterior Moș Crăciun poate să îi răspundă prin părinți, sfătuindu-l să fie mai responsabil și să asculte) ori ar putea stabili cu părinții un joc bazat pe puncte: la fiecare 3 puncte negre (care corespund unui comportament nedorit) va trebui să renunțe la o jucărie la care ține și pe care o va putea recupera când strânge 6 puncte albe, fiecare punct alb corespunzând comportamentelor pozitive precum ajutarea părinților, bunicilor sau vecinilor. Acestea sunt doar câteva exemple, dar părintele își poate exersa creativitatea. Este necesar ca părintele să explice clar de ce comportamentul respectiv este greșit, care sunt consecințele sale și cum poate fi îndreptat. Ar fi de menționat că este foarte important și comportamentul părinților, întrucât aceștia reprezintă inevitabil un model în ochii copiilor și ar trebui să rezoneze cu regulile pe care le impun: nu putem interzice copilului să utilizeze telefonul la masă dacă noi îl utilizăm, deoarece nu vom fi credibili.
,,Copiii nu au fost niciodată foarte buni la a-i asculta pe cei mai mari, dar nu au eșuat niciodată în a-i imita." (James Baldwin)
Cum putem să devenim mai autoritativi?
Pentru că presiunea de pe umerii părinților este inimaginabilă, iar creșterea unui copil aduce adeseori provocări pentru care aceștia nu aveau cum să se pregătească, vă oferim câteva recomandări în acord cu stilul de parenting autoritativ. Jeanne Ballantine ilustrează într-un articol din 2014 câteva moduri în care părinții pot să devină mai autoritativi oferind exemple adaptate vârstei copiilor. Cu această ocazie vom lua parte la câteva situații de viață apărute pe parcursul dezvoltării copilului într-o familie în care părinții utilizează un stil de parenting autoritativ.
Olguța este un copil energic și are 5 ani. Pentru a fi în control părinții săi utilizează un ,,truc”. În loc să ducă muncă de convingere pentru ca aceasta să doarmă după-amiaza, preferă în schimb să nu îi ofere ocazia de a se opune. Formulările precum ,,vino, e timpul pentru somn” sunt înlocuite de întrebări: ,,dorești să dormi înainte sau după o plimbare?”. Copilului i se oferă opțiuni, astfel acesta are autonomie.
Cuvinte cheie: în control, dar fără a fi restrictiv.
La 7 ani, părinții au decis să accepte ajutorul unei bone, deoarece programul lor de muncă a suferit modificări. Deși mare parte din zi, fetița era în compania bonei, seara părinții încercau să o implice în activități comune, cum ar fi gătitul, vizionarea unui film sau aprovizionarea casei cu alimente. Discutau, se amuzau împreună și îi ofereau ocazia să fie ascultată, rămânând implicați în ciuda timpului limitat de care dispuneau.
Cuvinte cheie: implicare parentală crescută
Cu toate că părinții Olguței erau ocupați, se asigurau să îi verifice temele de fiecare dată când aveau ocazia și aveau grijă să nu rateze niciun eveniment important din viața fetiței. Făceau tot posibilul să găsească soluții pentru a fi prezenți la ședințe, serbări, concursuri și alte activități care însemnau mult pentru copilul lor. Notele și interesul fetei pentru școală reflectă și implicarea părinților săi, care îi oferă sprijin și răspund prompt evenimentelor de viață. Prin manifestarea interesului pentru activitățile care pot părea mai puțin importante din perspectiva adultului, copilul înțelege că este un membru valoros al familiei sale.
Cuvinte cheie: interes și participare activă în viața copilului
Conflictele fac parte inevitabil din viața de familie. Petrecerea timpului pe telefonul mobil începe să fie o problemă în cazul fetei, întrucât aceasta devine neglijentă în privința temelor și prezintă probleme de concentrare. Cum ar trebui să abordeze problema părinții? Ar putea să o certe, să îi interzică să pună mâna pe telefon sau alte variante care rezolvă problema pentru un timp scurt. Părinții autoritativi caută o alternativă la conflict, fiind atenți în primul rând la modelul pe care îl oferă prin comportamentul propriu. Îi spun Olguței că petrecerea timpului pe telefon îi pune piedici, după cum se observă, astfel că va fi nevoie să reducă din timpul dedicat acestei activități. După ce îi explică ce consecințe ar putea să aibă continuarea acestui obicei pe termen lung (oboseală, dureri de cap, impact asupra vederii, a somnului etc), îi propun să folosească telefonul două-trei ore pe zi, după finalizarea temelor și, pe cât posibil, nu înainte de culcare. Respectarea acestui angajament depinde și de ceea ce vede fetița în casă. Dacă mama și tata vor sta cu telefonul în mână 5 ore după ce vin de la serviciu, ca activitate de seară, cel mai probabil fetița va prelua comportamentul.
Cuvinte cheie: alternative la conflict și modelul propriu
Olguța are acum puțin peste 10 ani, iar părinții îi oferă mici responsabilități. Astăzi este ziua în care aceasta trebuie să ude toate plantele din casă. Problema este că bunicii ei au propus să o ducă într-o mică excursie în afara orașului. Fetița își dorește să meargă, dar părinții, în loc să se abată de la regula lor, îi dau de ales: poate să își ducă responsabilitatea la bun sfârșit azi, înainte să ajungă bunicii sau poate să o lase pe mâine, dar să fie primul lucru pe care îl face după ce mănâncă, pentru ca ulterior să se poată pregăti pentru școală. Astfel, părinții au păstrat regula stabilită și au oferit copilului posibilitatea de a alege și de a se organiza, evitând nemulțumirile sau protestul prin comunicare.
Cuvinte cheie: exigență și, în același timp, atenție la nevoile copilului
La 12 ani, fetița își dorește să încerce mai multe activități spre care are înclinație. Vrea să învețe să gătească și ar tenta-o un curs de actorie, dar prietenele ei merg la cursuri de dans. Ea discută cu părinții despre această dilemă, iar ei o încurajează să se mai gândească sau să le încerce pe rând până își dă seama ce îi place cel mai mult. Au încredere că își va găsi pasiunea și sunt bucuroși că are curaj să experimenteze. Ce va înțelege Olguța din atitudinea părinților? Că părinții au încredere în ea și îi permit să ia decizii pe cont propriu. Fiind decizia ei, aceasta se va comporta responsabil și se va organiza astfel încât să nu neglijeze școala.
Cuvinte cheie: încredere, acceptare și autonomie psihologică
Ajunsă la vârsta adolescenței, fetiței i se permit ieșirile în oraș alături de prietenele sale, la film, înghețată, la diverse spectacole sau plimbări prin parc. Părinții își dau acordul, dar transmit ferm așteptările pe care le au. Olguța trebuie să le spună unde va fi, cum pot să o contacteze în cazul în care este nevoie și la ce oră va veni înapoi. Astfel, se insistă pe importanța pe care familia o are, fiind necesar ca toți membri să se simtă în siguranță.
Cuvinte cheie: a lua la cunoștință ceea ce face copilul
Prietena cea mai bună a Olguței se mută definitiv în alt oraș, iar șansele să mai revină în vizită sunt foarte mici. Cum pot să ajute părinții în această situație? Ei pot să arate disponibilitate pentru a discuta despre acest subiect sensibil. Astfel de situații generează emoții negative, dar normale, fiind vorba despre o despărțire. Părinții o pot încuraja să le spună despre cum se simte în legătură cu ceea ce se întâmplă, să se gândească la momentele frumoase petrecute împreună și să îi lase spațiu pentru a decide ce se întâmplă mai departe, fără a impune o soluție. Îi pot crea un spațiu sigur în care să poată să își exprime părerea atunci când este pregătită, oferindu-i sprijin pentru a depăși perioada dificilă. Câteodată exprimări precum ,,îmi pare rău că trebuie să treci prin asta” sau ,,mă găsești mereu aici când dorești să discutăm” pot face diferența.
Cuvinte cheie: comunicare deschisă
,,Practicarea unui stil de parenting autoritativ creează copii competenți și, în plus, este distractiv și gratificator atât pentru copii, cât și pentru părinți." (Jeanne Ballantine)
Abordările recente ale stilurilor de parenting diferă, după cum este firesc, întrucât studiile evoluează. Totuși, învățăturile desprinse de la pionierii stilurilor de parenting pot fi o sursă foarte bună în scopul înțelegerii relațiilor părinte-copil. Concluzionăm cu aceste recomandări ilustrative și atragem atenția asupra faptului că nu există parenting lipsit de greșeli. Fiecare părinte își dorește tot ce e mai bun pentru copilul său, dar nu poate și nici nu ar trebui să fie perfect, o abordare deschisă spre mai bine poate fi suficientă, iar citirea acestui articol până aici reprezintă un pas în acest sens.
Bibliografie
Comentarios